Prompts

Caută dacă a ieșit clar ce face omul în prezent din punct de vedere profesional. Poate fi angajat, șomer, student/elev sau într-o altă situație clară. Dacă este angajat, trebuie să reiasă meseria/rolul concret și, dacă este relevant în discuție, de cât timp lucrează acolo sau în acel domeniu. Nu este suficient doar „lucrează”. Dacă este șomer, „nu lucrez”, „nu am job”, „sunt șomer” sau o formulare echivalentă este suficientă pentru da. Nu inventa cerința unei meserii actuale dacă omul nu lucrează. Dacă este student/elev, faptul că este student/elev este suficient pentru da. Dacă apare facultatea, specializarea, anul de studiu sau alte detalii, acestea pot fi folosite ca dovadă, dar nu sunt obligatorii. Dacă are o altă situație clară (de exemplu concediu de creștere copil, pauză profesională etc.), aceasta poate conta de asemenea. Scopul criteriului este să știm concret care este situația lui acum, nu să penalizăm persoanele care nu au în prezent un job.

Caută dacă discuția a mers dincolo de simpla situație profesională actuală și a clarificat concret ce face sau ce a făcut omul. Dacă este angajat, trebuie să reiasă ce presupune efectiv jobul lui, nu doar domeniul sau denumirea postului. Nu e destul „lucrează în logistică". Caută dacă a ieșit ce face efectiv într-o zi — activitatea concretă (ex. „descarcă marfă și ține evidența în Excel", nu doar „logistică"). Da doar dacă discuția a coborât sub nivelul de domeniu, la activitatea reală. Dacă este șomer, trebuie să reiasă care a fost ultimul lui job și ce făcea concret acolo. Dacă nu a lucrat până acum, trebuie să reiasă ce specializare, pregătire sau direcție profesională are. Dacă este student sau elev, trebuie să reiasă ce studiază concret: facultatea, specializarea, profilul sau domeniul de studiu. Acordă da doar dacă discuția a ajuns la informații suficient de concrete încât să înțelegi experiența, activitatea sau direcția profesională a omului. Nu este suficient să știm doar că lucrează, nu lucrează sau este student.

Caută orice explorare a rutinei zilnice: ore, program, cum e o zi obișnuită. Da dacă omul a descris, măcar sumar, cum îi trece o zi. Nu dacă s-a discutat strict despre job în abstract.

Generic = „vreau mai mult timp liber", „vreau mai mulți bani", „vreau ceva mai bun". Concret = „nu-mi văd copiii decât 4 zile pe lună", „mă doare spatele și știu că nu mai rezist 10 ani așa". Da doar pentru durere concretă, specifică vieții lui. Nu pentru dorințe generice.

De obicei un om are o durere centrală care îl macină cel mai tare, și câteva secundare. Caută dacă discuția a ajuns la cea principală — cea cu cea mai mare încărcătură pentru om, nu prima care a apărut întâmplător. Durerea principală e ceea ce doare ACUM în viața lui, nu lista de beneficii pe care le-ar vrea de la programare („mai mult timp", „familie mai fericită", „salariu mai bun"). Da dacă se vede clar care e durerea centrală și consilierul a lucrat pe ea. Nu dacă discuția a rămas pe dureri periferice, sau dacă „miez-ul" e doar wish-list-ul soluției.

Identifică momentele în care omul a spus ceva încărcat: o frustrare, o teamă, o ezitare, o aluzie personală („na, m-am cam săturat", „soția zice că...", „nu știu dacă mai pot"). Pentru fiecare, verifică dacă replica următoare a consilierului a explorat acel lucru sau a sărit peste. Acordă punctul dacă a explorat momentele importante în general — tolerează cel mult două ratări izolate pe uși secundare. Dacă cea mai încărcată ușă a apelului (bani, familie, frică de a plăti) a fost închisă sau amânată fără explorare („vorbim vineri", schimbare de subiect), nu. Nu acorda dacă a trecut sistematic pe lângă lucrurile grele. Citează cea mai importantă ușă ratată, dacă există.

Caută un lanț: durere → ce provoacă ea mai departe → ce înseamnă cu adevărat. Ex: „nu am timp" → „nu-mi văd copiii" → „cel mic a încetat să mă mai sune". Ordinele, ca să nu confunzi nivelele: - Ordin 1 = durerea de suprafață, trăită zilnic: salariu mic, program greu, oboseală, „nu am timp", „e stresant". - Ordin 2 = ce produce durerea în viața lui, concret: nu-și vede copiii, soția e tensionată de bani, nu poate duce copilul la dentist. - Ordin 3 = ce înseamnă asta cu adevărat, un efect specific deja trăit sau proiectat viu: „cel mic a încetat să mă mai sune"; „peste 5 ani tot 800 de euro și copilul mă vede doar ca pe un om din fabrică". Da DOAR dacă durerea PRINCIPALĂ a fost dusă dincolo de ordinul 1, până la un efect specific de ordin 2 sau 3. Efectul trebuie să fie al situației ACTUALE, nu al soluției. NU dacă: - s-a rămas la ordin 1 reformulat („e greu", „supraviețuim", „banii nu ajung", „am sacrificat timpul"); - s-a rămas la aritmetica jobului: cost de navetă, cât rămâne din salariu, „600 se duceau pe drumuri", „mai bine lucrez în oraș" — astea sunt tot ordin 1, nu un efect asupra vieții/relației; - „consecința" e de fapt beneficiul programării / al mentoratului („dacă învăț, am mai mult timp", „o familie mai fericită", „mai puțin stres", „un salariu mai bun"); - doar consilierul a spus semnificația („când te mai bucuri de copil?", „banii îți strică familia") iar omul nu a confirmat un efect specific al lui; - s-au folosit etichete generice („o viață mai bună", „familie mai fericită", „să fiu mai împăcat") fără un fapt concret de tipul exemplului.

Caută dacă, în timp ce mai era durere de explorat, consilierul a rezistat tentației de a trece la WellCode / la pasul următor / la o soluție. Open-ul de script NU e salt la soluție: „am lansat un program de mentorat, sună interesant?", „dacă te potrivești te programez la Petru", durata apelului. Asta e cadrul, nu pitch-ul. Salt la soluție = în timpul discovery-ului, cât durerea principală încă nu e dusă până la capăt, consilierul vinde: beneficiile programării (salarii de mii de euro, 4 ore, remote), testimonial, „e bine că te-ai oprit din a învăța singur", „Petru te dezvață", „dacă începi săptămâna viitoare". Nu număra prezentarea de la final — după ce omul și-a spus situația și se trece la timp/bani — ca salt prematur. Un contrast scurt („programarea se face de acasă", „domeniul ăsta nu e afectat") cât consilierul stă în continuare pe situația omului nu e destul pentru nu. Da dacă tiparul dominant e: a stat pe durere, apoi a mutat oferta. Nu dacă tiparul dominant din discovery e vânzarea: testimonial, „e bine că te-ai oprit din a învăța singur", salarii de mii de euro ca argument, „dacă începi săptămâna viitoare", repetat.

Distincția-cheie. Consilierul spune „deci practic îți pierzi copilăria copiilor" = consilierul a formulat, nu se acordă pe baza asta. Omul spune singur „dacă mă gândesc bine, am ratat toate serbările" = da. Consecință ≠ durerea. „La limita supraviețuirii", „salariu mic", „e greu", „nu mă satisface", „am sacrificat tot" = DUREREA (criteriile 4–5), nu consecința. Consecința e ce face durerea MAI DEPARTE în viața lui de azi: odihnă, timp liber, copii, soție, sănătate. Trebuie să fie a SITUAȚIEI ACTUALE, rostită de om — nu beneficiul programării, nu un job vechi. Test: scoate programarea, cursul și învățatul. Mai rămâne un efect dincolo de „e greu / n-am bani"? Verifică din context că replica e despre jobul / viața de AZI, nu despre un job povestit ca istoric (șofer, România, alt angajator). Da = „cu ce fac acum n-am ore să mă odihnesc"; „am ratat serbările". Nu = „la limita supraviețuirii"; „noaptea nu merge creierul să înveți"; „dacă învăț, familia e mai fericită"; „toată ziua la lucru" spus despre un job vechi de șofer; „în România am sacrificat tot, banii s-au dus". NU: reformularea durerii; beneficiul soluției; etichete generice; doar consilierul a spus-o; job din trecut; de ce nu a putut învăța. Acordă punctul DOAR dacă omul a rostit el consecința. Citează replica omului. Fără citat de la om, nu.

Caută semne de realizare în timp real despre VIAȚA LUI: „hm, nu m-am gândit așa", „de fapt, da", „acum că zici", o recunoaștere NOUĂ apărută în apel. Da: omul descoperă pe loc ceva despre el pe care nu-l tot spunea deja — ex. „cred că trebuia să fac pasul ăsta de mult, dar m-am tot lăsat." Nu: retelarea unei povești deja știute („am sacrificat tot", „motivația mi-a obosit"); acordul cu o lecție (analogia cu condusul, „da, înțeleg că înveți greșit"); o idee cu care a venit în apel.

Compară ce spunea omul în prima treime a discuției cu ce spune în ultima. Da dacă s-a deschis vizibil — a ajuns să spună ceva mai personal, mai vulnerabil sau mai adânc. Nu dacă nivelul de deschidere a rămas constant.

Caută momente în care consilierul a repetat/rezumat durerea folosind cuvintele omului, ca acesta să o audă din afară („deci, dacă înțeleg bine, simți că..."). Da dacă a existat măcar o reflectare reală. Nu dacă a doar ascultat și mers mai departe fără să oglindească.

Caută dacă discuția a ajuns la ideea că jobul/meseria/situația actuală nu va rezolva durerea, oricât ar aștepta. Da dacă acest lucru a fost atins explicit. Nu dacă s-a vorbit doar despre durere, fără a se pune vreodată problema că actualul drum e o fundătură.

Caută dacă consilierul l-a făcut pe om să se gândească unde ajunge dacă lucrurile rămân la fel — printr-o întrebare deschisă și curioasă, nu printr-o afirmație. Ex. bune: „tu cum vezi lucrurile peste 3-4 ani dacă rămâi pe drumul ăsta?", „ce crezi că s-ar schimba dacă ai continua la fel?". Da dacă l-a invitat pe om să proiecteze el însuși viitorul situației actuale. Nu dacă subiectul viitorului nu a fost atins, sau dacă consilierul i-a impus concluzia că e o fundătură în loc să-l lase pe om să ajungă acolo.

Ca la 9: contează dacă OMUL a spus-o, nu consilierul. Trebuie să recunoască că DRUMUL PE CARE E ACUM — inclusiv jobul nou, dacă tocmai îl ia — nu scoate durerea, e o fundătură. Da: „în Luduș piața e zero", „oricât aș aștepta, tot aia e", „nu e o realizare, doar supraviețuiesc". NU: teză despre societate („dacă nu ești în IT, nu supraviețuiești"); „n-am găsit altceva mai bun" / „e ultimul domeniu pe care-l încerc" (resemnare, nu fundătură); „salariul e mic / la limita supraviețuirii" (asta e durerea, criteriul 4-5, nu recunoașterea că nu există ieșire). Citează replica omului. Fără citat de la om, nu.

Caută dacă discuția a atins motivul real al blocajului — nu scuza de suprafață („n-am avut timp"), ci tiparul de dedesubt (frică, amânare, se lasă când devine greu, așteaptă permisiune). Da dacă s-a ajuns la un motiv real, sub scuză. Nu dacă blocajul a rămas explicat doar prin circumstanțe externe.

Caută întrebări care întorc Cauza BLOCAJULUI ACTUAL (de ce nu a devenit programator / de ce a tot amânat) spre interior: „ai mai simțit asta și acum 2 ani, ce te-a oprit atunci?", „ce s-a întâmplat de fiecare dată când ai vrut să începi?". Da dacă a pus măcar una de acest tip. Nu: „dai vina pe școală?", întrebări despre profesori, liceu, ego — astea țin cauza pe sistem, nu pe om. Nu dacă toată discuția a lăsat cauza pe bani, timp, șef, familie, școală.

Cea mai grea și mai predictivă. Da DOAR dacă omul a recunoscut singur o frică, o amânare sau un tipar propriu („cred că mi-a fost frică să nu dau greș", „mereu găsesc o scuză"). Nu dacă a rămas pe vina circumstanțelor. Citează replica omului.

Unii consilieri conduc discuția prin povești, nu doar prin întrebări — și e ok. Caută dacă poveștile/exemplele au fost relevante pentru situația concretă a omului, nu generice. Da dacă a spus măcar o poveste bine țintită. Da automat dacă nu a spus nicio poveste (nu penalizăm stilul bazat pe întrebări). Nu doar dacă poveștile au fost generice, nelegate de om.

Caută dacă discuția a curs firesc — fiecare întrebare a decurs din ce a spus omul înainte, nu dintr-un chestionar rigid parcurs mecanic. Da dacă se vede că discuția a fost condusă după ce spunea omul, cu tranziții logice de la un subiect la altul. Nu dacă a sărit brusc între subiecte fără legătură, a pus întrebări deja lămurite, sau a derulat vizibil o listă fixă indiferent de răspunsuri.